~~ Okay, so here I am again posting a poem written in Romanian.
~~ I have tried several times to translate it but no acceptable version came out so far....
~~ Anyway, the title translates as "Shadow". It's a nice poem I wrote many years ago. And this is the quote that got me inspired to write this poem:
"Umbrele seamana, ce-i drept, cu intunericul, dar sunt fiicele luminii" - Lucian Blaga
("Indeed shadows look so much like Dark,but they are actually daughters of the Light")
~~ I remember this quote from the 12th grade. My philosophy teacher had a huge passion for Blaga. I had a huge passion for my philosophy teacher. He still has that passion for L. Blaga....and I might still have a little of that passion for him - what a great/crazy/nice/smart/funny guy!!!!
I remember him talking to me on my Prom night telling me about how he locked up his parents in the basement when he was little. Evil, right?!
..................................
Ai o umbră… Dar spune-mi sincer De câte ori te-ai gândit la rostul ei? Să fie ea doar un efect produs de lumină? Atunci de ce arată a întuneric? Umbra ta arată ca tine… dar nu e copia ta perfectă,nu-i aşa? Te-ai gândit vreodată că poate chiar TU eşti o umbră? Poate că şi tu eşti doar Umbra unui “TU” mai bun…
O schiţă întunecată...
O metaforă-ncurcată...
O enigmă încuiată…
Port mereu cu mine un desen…
…o umbră, Umbra Mea.
În fiecare noapte mă gândesc la ea…
Când amurgul matia-şi iveşte
Umbra mea la fereastră mă priveşte,
NICIODATĂ nu mă părăseşte
NICIODATĂ nu se odihneşte.
Când adâncită-s în somnul cel ceresc
Umbra-i soldatul care mă păzeşte
ŞI îmi veghează visul nelumesc.
Neobosită e în drumul ei,
N-o poţi opri oricât să vrei…
Pe ea n-o sperie lumina,
Nici Soarele n-o poate izgoni, nici Luna.
Şi stau şi mă întreb neîncetat
Din ce abis a evadat acest Desen ciudat pictat?
Prin ce minune a alchimiei
S-a născut această Fiică a nebuniei?
Oare-n tărâmul incendiilor păgâne
Să se fi născut acest Monstru fără nume?
Sau sus pe bolta cerului risipit
Să fi răsărit astă Pictură fără chip?
Şi-mi este atât de apropiat
Încât nu doar o dată
A făcut ce fac şi eu
Ci mereu
De scriu, scrie şi ea cu mine,
De ţip la ea, ţipă şi ea la mine,
De strâng din pumn şi-arată tot aşa mania
De râd îşi manifestă-ntocmai veselia
De plâng, văd pe obrazul ei ai suferinţei picuri,
De-am oboist şi nu mai pot, oftează din adâncuri.
Dar într-o seară am întrebat-o
Pentru întâia şi ultima dată:
- Suflare a-ntunericului şi fiică a luminii
De ce-ai venit? De ce nu pleci?
De ce mă chinui?
Dă-mi pace! Pleacă! Hai, nu pleci?!
Şi-atunci, în adâncul serii tomnatice şi reci
S-a petrecut minunea neuitată-n veci
- Dar, vai, mă doare, miracolul e prea puternic
Iar locul umbrei, văd bine acum, este statornic
Căci începând să se desprindă
De trupul ce-i sevise până-atuncea drept oglindă
Umbra-mi provoacă o durere nebunească,
O suferinţă ce urlă-n liniştea lumească.
Simt cum suflarea-mi lunecă din trup,
Cum oasele, unul câte unul, mi se rup
Aud cum trupul începe să-mi trosnească.
Cum mă impart în două lumi:
una a aştrilor, alta drăcească.
Şi cu efortul ultimei suflări reci şi murdare
O strig: “Hei, umbră, întoarce-te, iertare!”
Astfel sora mea geamănă se lipeşte iar de mine…
De atunci mă întreb mereu
Cine e EA?
Cine sunt EU?
Sunt eu EA?
Este ea EU?